Doctorul si lemnele

Stan PĂŢITU Jr

De câte ori îmi aduc aminte de această povestire din copilărie… încep
să râd cu hohote! Sper să vă molipsesc şi pe dumneavoastră !

Când eram mic locuiam la Oradia Mare pe strada Poştei. Vis-à-vis de
casa noastră îşi avea cabinetul doctorul Ungureanu, un medic foarte
bun, dar cam zăpăcit… şi veşnic ocupat… Un excelent internist şi
chirurg. Prin anii ’50 mai avea încă parte de cabinet particular.

Doctorul îşi terminase programul şi se pregătea să plece în spital
unde avea de făcut o operaţie. Secretara sa, o jună domnişoara era şi
ea pe picior de plecare… Deodată se aud bătăi puternice în uşa de la
intrare…

- Cine-i acolo !? (întreabă doctorul iritat…)

- Io!

- Care „io”, mă omule ?

- D’apo io, Ioane !

- Care Ioane ?

- A lu’ Petrinjel să trăit…

Doctorul Ungureanu supărat până peste măsură deschide cu putere uşa,
care  deschizându-se înspre afară îl loveşte puternic pe Petrinjel în
piept. Acesta îşi pierde echilibrul şi cade în fund… Se ridica, se
uită speriat la doctor, ţinându-se cu mânile de piept, cam în locul
unde îl pălise clanţa uşii!

- Ce-i mă ? Eşti beteag ?

- D’apo’ mă doare un pic… da nu-i bai !

- Hai intră… dacă te doare !

- Da nu mă doare pre’ tare ! N-oi muri…

- Nu-i muri că-s eu aici, dar la ora asta se vine ? N-ai văzut orarul de pe uşă ?

- Doumnu’ doftor, îl văzui… Vă cer iertare… dar…

- Măi! Minte scurtă… păi dacă îl văzuşi atunci de ce vii la ora asta?

- D-apoi.. păntru că am…

- Noa ştii ceva ? Dezbracă-te ! Dar iute !

- Tulai Doamne, dar di ce ? (se uită speriat cu coada ochiului la secretară…)

- Măi omule, tu ştii unde ai venit ?

- Da, să trăit, la dofto r!

- Noa atunci dez-bra-ca-rea ! Dar cât mai iute, până nu mă mânii !

- Ioai păcatile mele ! (şi se uită necăjit spre uşa cu pricina… ducând
iar mâinile la piept!)

- Măi Ioane, tu eşti bolnav…! Văd că te doare pieptul ?

- Nu mă doare prè tare… Ş-apoi dacă mă doare… mi-a trèce…!

- Eu mă grăbesc. N-am timp de vorbărie… Trebuie să plec !

- Da’ mer’eţ’ dom’ doftor…Nu-i bai, oi vini io altădată !

- Acum dacă eşti aici, lasă că te fac eu bine…

- Da nu trabă că nu mai am nimic ! Nu mă mai doare… (ţanţoş, îşi umflă
pieptul şi duce demonstrativ mâinile la spate !)

- Petrinjel, tu mă înebuneşti ! De ce ţi-e frică ? Nu ţi-am spus să te
dezbraci ? Mă mai ţii mult de vorbă… că-s aşteptat la spital ! Am zîs,
am zîs ! Dez-bră-ca-rea !!! Unu-doi !

Omul nostru începe să se dezbrace încet, uitându-se cu tristeţe în
ochii doctorului şi din când în când pieziş la tânăra secretară ! Îşi
pune clopul pe un scaun, apoi îşi dă jos vesta, o împătureşte cu
meticulozitate şi o pune sub pălărie. Apoi se ridică pe vârfuri şi se
uită fix spre fereastră de parcă ar vrea să comunice cu vreunul din
stradă!

- Măi ! Ce te injimbi aşa…? Mai iute… că trece timpu’ şi te costă !

- D’apoi N-am bani dom’ doftor… că-s sărac !

- Nu-i bai ! Lasă că mi-i plăti altădată, numa dezbracă-te mai iute…

Omul îşi dezbracă cu mare precauţie cămaşa… întorcându-se cu spatele
la secretară !

- Mă! Dă jos bocancii şi nădragii ! Dar mai iute !

- Şi nădragii… şi bocoancele ? Tulai, da cu ce greşii dom’ dofto r?

- Da mult mai vorbeşti fârtate ! Dă jos şi ismenele…

- Ioai… tulai, numa alè nu ! (roşu la faţă ca un rac se uită speriat la
secretară şi îşi acoperă ochii cu palmele…)

- Hai, lasă, lasă ! Nu trebuie să te ruşinezi ! A mai văzut fata şi alţi
oameni dezbrăcaţi !

- Io nu pot… Îs însurat, mă vede Dumnezo şi mă bate !

- Dez-bră-ca-te am zis ! Nu înţelegi ! Vrei să pun fata să te dezbrace ?

- Ioai Doamne fereşte… că de află Lodovica me’ mă omoară ! Lasă că mă
dezbrac io   sîngur !
În sfârşit, omul se despoaie de tot… îşi împreunează palmele şi îşi
acoperă cu ele părţile sensibile… precum fac copiii când se duc la
scaldă… Nu mai poate scoate însă
nici un cuvânt !

- Petrinjel, vezi patul acela ?

- Vă-vă-văd ! Ce trabă să fac…?

- Noa culcă-te pe el !

- Doamne Dumnezeule iartă-mă ! Numa asta nu… Aşe în piele’ goală !

- Ioane, tu nu ai mai fost niciodată la doctor !? Suie-te odată pe pat
şi întinde-te cu faţa  în sus ca trebe să te vijgălesc !

Ţăranul, livid, se întinde pe pat cu mare neîncredere…

- Noa amu spune ce ai ! Care ţi-e baiu ?

- D’apoi dom’ doftor… am un car cu lemne afară… nu vreţ’ să le
cumpărat’ că-s de  vânzare ?

Doctorul Ungureanu se trezeşte la realitate şi râde ca un nebun… Îşi
dă seama de comicul situaţiei ! Secretara pufneşte şi ea în râs… Bietul
Petrinjel se uită nedumirit la doctorul Ungureanu şi-l întreabă:

- Noa, aşe-i că nu-s beteag ?

- Nu eşti Ioane, nu eşti! Io-s cel beteag !

- Tulai! Şi… ce vi-i baiu ?

- D-apoi Petrinjel dragă, este un car cu lemne afară şi vreau să-l cumpă r!

Ungureanu i-a cumpărat toate lemnele, ba i-a mai dat şi nişte bani în
plus pentru bună  dispoziţie creată… Desigur povestea a răsuflat… nu
numai de la tânăra secretară ci mai ales din gura doctorului pe care
îl apucă râsul de fiecare dată când vedea vreo căruţă trecând pe
stradă… Râdea ca un nebun fără să ţină cont de cine era însoţit… Cei
care nu îi ştiau povestea se uitau la el nedumiriţi… şi îl întrebau:

- Domnule doctor, vă simţiţi bine !?

Iar doctorul răspundea:

- Taci şi dezbracă-te !