După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate. Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.
Există indicii că în noaptea
de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi
decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu
destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur
cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă
aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile
sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă. Ceauşescu
descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate
„comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai
mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas
fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care
să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de
dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț
Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior
ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe
urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.
FMI îşi permitea să acorde de
câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în
economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur,
de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie
introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de
Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent
actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se
extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur,
adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns
să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că
în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de
valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium,
wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 100 de miliarde de euro.
În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de
americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia
începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de
filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază
microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare
aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni
(minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).
După 1990 au apărut o mulţime
de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost
nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia,
deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de
calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România
avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa,
Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu
concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială
dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire
românilor. Care cu o minimă investiţie, ar fi permis României să producă
şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet
şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu
bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară. Să nu fi
ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu
Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer
geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din
București –IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al
IMRB? Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil
Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului
în România, închizând jumătate din exploatările miniere? Să nu-i fi spus
măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog
de meserie? Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi
Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de
dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR?
Pe baza estimărilor
specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă
până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în
curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare,
acoperit în aur. Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate
de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i
asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l
ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10
miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de
infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii
români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români
şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În
primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de
Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi
Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea
ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna
întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.
Trebuie să recunosc că acest
plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om
neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din
mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numitTestamentul lui Ceauşescu.
Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă,
după asasinarea lui Ceauşescu. BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat
numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea,
Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de
membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi
chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22
decembrie 1989. Sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat
prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din
2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat
poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank,
din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din
privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde
euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin
absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de
cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice
Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una
din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.
Din septembrie 1990 şi până
azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale
a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie
1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de
doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în
SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca
reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul
2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a
decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe
plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în
standardele internaţionale. Prin aceasta, România pierdea dreptul la
utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de
aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia,
denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost
astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar
BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată
depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca
într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret,
datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă,
din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din
ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada
2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din
rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns
să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România
de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.
Pentru a desăvârşi opera de
blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la
propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare
a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999
(ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine
Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank
Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din
propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale
(ANRM) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi
exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe
zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu.
Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din
partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o
redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud
redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului
conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja
vândută.
Autor: Valentin Vasilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu